Blog > Ajută-i acum > Razvan Machedon

Pe Razvan l-am cunoscut prima data la Centrul Constantin Pufan din Timisoara, unde am inceput sa merg cu Rares acum 2 ani jumate. Stiam de el din auzite, dar nu-l vazusem inainte. Si nici pe mama lui. Eram la centru in ziua respectiva pentru o intalnire organizata pentru parinti, la care urma sa participe si directoarea Organizatiei Sense International Romania, fundatia care sprijina din punct de vedere financiar, si nu numai, programul de interventie timpurie in care copiii nostri sunt inscrisi. A fost suficient sa aud numele lui Razvan si mama lui sa auda numele lui Rares ca sa ne dam seama ca, de fapt, ne stim :), pentru ca ne leaga prietenia comuna cu Vali Teodorescu, mama lui David. De atunci tinem legatura si ne intalnim la centru… destul de rar, ce-i drept.

Va las sa cititi mai jos povestea lui Razvan spusa de mama lui, Ani.

 

 

 

Mă numesc Ana Machedon şi sunt din Timişoara. Fiul meu Răzvan are 5 ani si jumatate. Au trecut peste 5 ani de la cea mai fericită zi din viaţa mea, care însă în loc să fie plini de bucurie şi împliniri au fost plini de tristeţe şi durere. Şi asta pentru că Răzvan nu este sănătos, aşa cum ne-am fi dorit eu şi soţul meu.
Născut prematur la 36 de săptămâni prin cezariană în urma unei suferinţe fetale, aşa cum au spus medicii, cu o greutate de 3030 g, a fost într-o stare foarte gravă din primele clipe. Diagnosticul iniţial a fost hemoragie cerebrală intraventriculară gr. III-IV, adaptare neonatală dificilă, EHIP formă severă. După 7 zile în maternitate am fost transferaţi la secţia prematuri unde am mai stat 10 zile pînă cînd starea generală a fost stabilă. Ajunşi acasă, a început chinul şi lupta cea mare.
Ştiam deja că Răzvan este un copil bolnav, aşa că am început să citim, să întrebăm, să ne informăm ce şi unde am putea face ceva pentru el. Ne doream să poată fi un copil normal, să se bucure şi el de copilărie. După nenumărate controale periodice: neurologie, oftalmologie, RMN şi toate cîte se cereau, la 3 luni am început terapia de recuperare. La început kinetoterapia clasică apoi, la îndemnul neurologului nostru, dl Dr. Bacos, am început să urmăm o altă formă de terapie, Vojta*. Din păcate, această terapie se face la noi în oraş numai în regim particular şi, oricum, sunt foarte puţine cabinete chiar la nivel de ţară. În prezent o şedinţă de 30 de minute costă 35 ron, iar noi le efectuăm zilnic. Nu o spun cu părere de rău, dar vreau să înţelegeţi că am făcut şi facem mari sacrificii ca să putem urma această terapie în fiecare zi, pe lîngă tratamentele medicamentoase plus multe altele. Suntem o familie modestă şi sincer vă spun că banii nu ne dau afară din casă.
Din păcate însă, cu toate eforturile noastre de până acum, azi, la vârsta de 3 ani, Răzvan este un copil care nu vorbeşte, nu stă în fund, nu-şi controlează nici capul bine, iar de mers nici nu poate fi vorba. Nu prinde cu mînuţele, nu fixează cu privirea decît pentru scurt timp. Iar diagnosticul final este paralizie cerebrală, tetrapareză piramidală şi extrapiramidală (tetrapareză spastică), retard psihomotor sever, encefalomalacie multichistică, microcranie, atacuri distonice. 
Pe lîngă terapie Vojta, periodic am fost şi prin ţară la recuperare: Centrele 1 MAI-Oradea, Sibiu, Zalău. De când s-a născut am consultat mulţi medici din ţară şi din străinătate: Austria, Ungaria, Italia, cu întrebarea CE SE POATE FACE? CE ŞANSE AVEM CA RĂZVAN SĂ SE FACĂ BINE CÂNDVA? Răspunsurile au fost la fel peste tot: recuperare, kinetoterapie şi stimulare polisenzorială, dar cît va ajunge să recupereze nu ştie nimeni să spună. Este foarte dureros, dar nu vrem să renunţăm, nu avem voie, trebuie să facem tot ce se poate, ne punem speranţa în Dumnezeu. Poate va veni ziua cînd va sta în fund şi voi putea să-l duc de mînuţă … măcar atît … nu pot să sper la mai mult, deşi de multe ori e bine să ai speranţe înalte. Dar cît de mare e dezamăgirea cînd speranţele acelea înalte nu se îndeplinesc …
Am auzit şi am citit despre clinica de recuperare din UCRAINA**, am văzut copii cu probleme la fel de mari, care au ajuns acolo şi au avut progrese mari. Îmi doresc din tot sufletul să ajung şi eu cu Răzvănel acolo, dar nu ne putem permite din punct de vedere financiar. O sesiune de 12 zile acolo costă in jur de 3500 euro, iar noi nu avem cum să facem rost de o sumă aşa de mare. Plus că majoritatea copiiilor care au urmat terapiile din Ucraina au fost acolo nu numai o dată, unii chiar de 3-4 ori în decurs de 1-2 ani. Ne descurcăm foarte greu cu terapia de aici şi cheltuielile pe care le avem zi de zi.
De aceea apelez la bunătatea inimilor voastre să ne ajutaţi, ştiu că trecem printr-o perioadă foarte grea nu doar noi, ci cu toţii, dar ştiu şi că există oameni cu suflet bun care ne AJUTĂ. Din puţinul vostru vă rog să-l ajutaţi pe Răzvănel al nostru să aibă o copilărie şi o viaţă mai uşoară, să nu sufere şi să nu se chinuie aşa toată viaţa. În stadiul în care este acum viitorul înseamnă o viaţă în scaunul cu rotile. Cel mai mult îmi doresc să se poată deplasa pe picioarele lui, să nu îl duc pe braţe toată viaţa, pentru că oricît mi-aş dori, fizic nu voi putea. Să spună când îi e sete, când îi e foame, când îl doare ceva. Ne dorim foarte mult să îl auzim spunînd MAMA … şi … TATA. Nu vă putem descrie durerea din sufletele noastre, chinul şi suferinţa prin care trecem. Nu ştim de ce destinul a fost aşa crud cu noi, să nu ne putem bucura de copilaşul nostru, de lucrurile şi năzdrăvăniile frumoase sau urâte pe care le-ar putea face.
Ştim că nimic în viaţă nu este întîmplător. Ajutaţi-ne vă rugăm, puţin câte puţin de la fiecare, pentru Răzvan contează foarte mult să ajungem  la recuperare în Ucraina. DOAMNE AJUTĂ!

Lasă un comentariu