Blog > Ajută-i acum > Alexandra Maria Bucur

„Alexandra s-a nascut pe 16.02.2008. Este primul si singurul nostru copil. Problemele au aparut pe timpul sarcinii, dar nu au fost majore, asa ca nu ne-am gandit niciodata la ceea ce va urma odata cu nasterea ei. Au trecut mai mult de 3 ani de atunci si nu mai putem merge inainte fara ajutorul vostru. Stim ca ne veti fi alaturi. O veti face doar pentru Alexandra.”

Acesta este începutul poveștii Alexandrei, spus de mama ei, Mirela. Pe Alexandra am cunoscut-o în martie 2011 la Spitalul de recuperare pentru copii de la Băile 1 Mai – Oradea. Iar ]n septembrie 2011 făceam un apel pentru Alexandra, către toți prietenii lui Rareș, către toți cei care ne-au ajutat atunci când am desfășurat campania de adunare de fonduri pentru operație. În apelul trimis scriam următoarele rânduri și nu aș putea găsi acum alte cuvinte care să o descrie mai bine pe Alexandra:

„…vreau să vă scriu despre Alexandra. Am cunoscut-o la Spitalul de recuperare din 1 Mai – BH, unde ne-am întâlnit deja de 3 ori anul acesta, de 2 ori fiind chiar în același salon. Este o fetiță specială, așa cum sunt toți cei care vin în acest spital. În același timp, este copilul care m-a impresionat cel mai tare dintre toți cei pe care i-am văzut și cunoscut aici. Starea ei este destul de gravă; și asta pentru că, din păcate, la peste 3 ani nu își poate ține nici capul bine. Este „copil de targă”, cum o numesc cei de pe Ambulanță de fiecare dată când o transportă pentru internare. Cu toate acestea, starea și energia pe care ți-o poate transmite este una impresionantă. Imaginați-vă un copil întins la orizontală care nu vorbește și de-abia își mișcă mâinile și picioarele, urmărindu-te mereu cu privirea, uitându-se întrebătoare de câte ori treci pe lângă patul ei sau râzând în hohote de câte ori te oprești și vorbești cu ea.  Este copilul pe care nu știu dacă l-am auzit plângând de 3 ori până acum. Ca să-ți dea cel mai frumos zâmbet este suficient să te așezi pe marginea patului, să o mângâi pe mânuță sau pe frunte și să o întrebi „ce faci, Alexandra?”. Iar ca să fie în culmea fericirii nu trebuie decât să-i pui un alt copil alături. Atunci nu-i mai trebuie nici mâncare, nici jucării, nici măcar pe mama ei. Seara, când mama o pregătește de culcare și stingem lumina în salon, toți copiii mârâie, dar ea este singura care râde. La fel face și noaptea, uneori în somn, alteori trează. Râde. Și râdem și noi.Și mă întreb oare ce o fi în mintea ei, oare la ce se gândește când râde așa cu poftă? Nu știu și poate nu voi afla niciodată. Sau poate, dacă oamenii îi vor da o șansă și Dumnezeu va fi de partea ei, poate într-o zi vom afla. Vă rog mult, dacă puteți, să o ajutați pe Alexandra. Imaginați-vă cum ar fi să fiți prizonieri în propriul corp fără a putea spune ce vă doare, sau că vă e foame sau că vă e sete. Sau și mai rău, cum ar fi să trăiți așa zilnic în calitate de părinte al unui astfel de copil…”

Mai multe despre Alexandra găsiți aici: www.alexandramariabucur.blogspot.com

Taguri: , ,

Lasă un comentariu